Mă numesc Fitzcarraldo – nebun și amator de artă!

1982.Fitzcarraldo

Anul apariției: 1982
Regizor: Werner Herzog
Distribuție: Klaus Kinski, Claudia Cardinale, Paul Hittsher, Huerequeque Enrique Bohórquez
Notă: 6/10
Gen: West German adventure-drama film (produs în perioada Războiului Rece)
Rezumat: Un irlandez stabilit în America de Sud dă faliment încercând să construiască o cale ferată care să treacă prin junglă, își deschide o fabrică de gheață și hotărâște în cele din urmă să exploateze arborii de cauciuc din zonă. Scopul său este nobil – din profituri vrea să ridice un teatru de operă, dar reușita depinde de atât de mulți factori încât visul său devine (aproape) imposibil: are nevoie de pământ, bani, echipă curajoasă, forță de muncă, artiști și încrederea femeii pe care o iubește.

     După ce am văzut Fitzcarraldo mi-am dat seama (dacă nu era oricum o intuiție mai veche) că există o distanță uriașă între filmele care rulează acum la cinema și filmele considerate de specialiști canonice. Acestea din urmă își propun obiective mai înalte, dar riscă mai mult – se apropie un pic de ridicol, pot adopta forme de expresie care alunecă în snobism, se complică uneori gratuit și au nevoie cred eu de un echilibru perfect între structură și emoție. Oricum, aceste inițiative sunt lăudabile pentru că tocmai prin ele continuăm să numim cinematografia o artă. Doar că… obișnuiți să fim uimiți, amețiți în scaunele 4dx sau în vârtejul unei povești rapide, așteptăm cadre spectaculoase, personaje îmbrăcate fantezist sau pur și simplu… chic, ca să nu mai pomenesc de obligatoria kiss scene plasată oriunde în film, dar neapărat prezentă căci altfel riscăm o dezamăgire căreia nu-I găsim din prima motivul, dar care își are rădăcina în această absență siropoasă-reconfortantă. Fitzcarraldo nu măgulește orgoliul niciunui spectator… nu manipulează emoții, dar vrea cu orice preț să impresioneze, nu construiește empatie între protagonist și public, dar surprinde nebunia la cea mai grandioasă înălțime, nu spune o poveste prea coerentă, dar fixează cadre luuuungi asupra unui vapor ruginit. La prima vedere, e un film vechi, lent, plictisitor, salvat parțial de aprecierea unor critici educați care îl numesc ca fiind clasic… însă privit cu puțină indulgență și cu atenție, devine un caz interesant de … megalomanie estetică.

     Un bărbat cu inițiativă și cu privirea feroce, pe numele său original Brian Sweeney Fitzgerald (personaj inspirat din realitate, din destinul baronului Carlos Fitzcarrald) cumpără un teren greu accesibil, dar bogat în arbori de cauciuc. Ca să ajungă pe pământurile sale, e nevoit să traverseze un deal foarte abrupt pentru ca apoi să navigheze ușor pe râu până la pădurile pe care vrea să le exploateze. Cumpără un vas de 320 de tone și își pune în gând să-l transporte întreg peste deal, deși în realitate, baronul Carlos Fitzcarrald s-a gândit la o soluție mai cuminte – înainte de toate, a demontat vasul. Brian Sweeney îi împinge pe toți la sacrificii – iubita lui îi oferă toți banii agonisiți din bordelul pe care îl administra, dar mai mult decât atât, mii de sălbatici se implică în misiunea nebunească de a împinge vasul peste deal, convinși datorită unei sincronizări ciudate a ambiției irlandezului cu o credință mai veche conform căreia pentru a scăpa de blestemul pământurilor pe care le locuiesc e nevoie să aștepte venirea unui zeu alb și    să-l înduplece printr-un efort titanic. Faptul că regizorul a cosmetizat realitatea, făcând misiunea lui Fitzcarraldo mai anevoioasă, nu e un lucru de mirare: ne confruntăm totuși cu o ficțiune, care își permite toată libertatea de a fabrica din indiciile realității o poveste nouă, dar ce mă surprinde este identitatea dintre peliculă și platoul de filmare – regizorul Werner Herzog nu a folosit efecte speciale, asta însemnând că a angajat mii de indigeni din tribul Aguaruna să împingă un vas de sute de tone. Desigur… unii au murit în timpul filmărilor, echipa de producție s-a confruntat deseori cu mușcături de șarpe și răni de tot felul, actorul din rolul principal (până la urmă, Klaus Kinski) făcea tot felul de crize între scene, reclamând până și calitatea mâncării (surescitarea a ajuns atât de mare încât se spune că șeful tribului s-a oferit să-l omoare, dar a fost oprit la timp de Herzog, care a motivat în silă că mai are nevoie de el să termine proiectul). Această ambiție de a crea o legătură identitară între viața regizorului și viața protagonistului e greu de înțeles și poate are nevoie de o explicație mai abstractă. Cine însă, în afară de Don Quijote, își mai construiește destinul în virtutea unor principii atât de demodate cum ar fi grandoarea estetică?

     Fără a se ocupa de funcționarea unui anume sistem simbolic, Herzog introduce pe ici, pe colo câte o scenă îndrăzneață – de exemplu, pe puntea vasului, un patefon din care răzbate vocea lui Caruso, în timp ce indienii stau la pândă pe mal sau mai dramatic, în timp ce vaporul se apropie de cataracte, îndoindu-se din toate încheieturile și amenințând să se dea peste cap. De asemenea, nu lipsește scena de dragoste, dar regizorul o plasează la început ca pentru a scăpa repede de această exigență și atrage atenția sosirea cu mâinile însângerate la operă, implorarea paznicului că să poată asista la spectacol fără bilet și senzația plină de vanitate a lui Fitzcarraldo că tenorul îi face semne de pe scenă. Toată această desfășurare cvasi-ridicolă de forțe atrage în mintea privitorului două întrebări-cheie: Cine va veni la operă în mijlocul junglei? Reușește până la urmă Sweeney să-și vadă visul împlinit?, iar spectatorii un pic cinici, sătui de cadrele obsesive cu vaporul înțepenit, sigur vor scăpa o întrebare amară, anticipând ce filmul nu apucă să arate: Dacă face ăsta operă în mijlocul Amazoniei, va sfârși Caruso scalpat de băștinași?

     Scopul principal al acestui film este să smulgă exclamații de uimire, să arate încăpățânarea ambițiilor omenești care prin amestecul unor impresii vagi despre frumos, transformă inutilitatea într-un principiu de viață sau mai rău, într-un ornament onorific. Fitzcarraldo vrea să fie amintit pentru această faptă nebunească, vrea să-și graveze numele în memoria tuturor printr-o inițiativă îndrăzneață, dar care pare că nu va servi nimănui… gratuitatea eforturilor sale au de fapt ca scop confirmarea personalității lui și pentru această strategie vicleană prin care Fitzcarraldo și prin el, Werner Herzog, încearcă să ne intre în minte, merită să aruncați o privire, măcar o oră, la această peliculă dintr-o vârstă mai veche a cinema-ului european.

Sursă poster: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Fitzcarraldo.jpg

Advertisements

One thought on “Mă numesc Fitzcarraldo – nebun și amator de artă!

  1. Interesant punct de vedere, n-am vazut filmul asta insa o sa ma uit. Mie imi plac mult filmele vechi, principalul motiv cred ca e reprezentat de faptul ca sunt mult mai ok din punct de vedere al scenariului, al modului cum sunt construite personajele, al jocului actoricesc etc. In zilele noastre, spectaculosul, fantasticul a luat locul artei, sau cel putin mie asa mi se pare.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s