“I know where I’m going” review: când nimeni nu știa de Madonna

6.I_know_where_im_going 1945Anul apariției: 1945
Regizor: Michael Powell și Emeric Pressburger (The Archers)
Distribuție: Wendy Hiller, Roger Livesey, Pamela Brown, George Carney
Notă: 9/10
Gen: British romantic suspense drama
Rezumat: Joan Webster, o femeie încăpățânată, obișnuită să nu-i fie refuzată nicio dorință, aranjează o căsătorie avantajoasă cu un industriaș bătrân și bogat, care deține pământuri întinse în Scoția. De aceea, imediat ce se stabilește ziua cununiei, călătorește până în Insulele Hebride și când mai are doar o apă de trecut până la insula unde locuiește viitorul ei soț, se pornește un vânt foarte puternic. Obligată să stea câteva zile bune printre oamenii locului, Joan se simte pe marginea unei prăpastii: deși toată viața și-a stabilit obiective materiale clare, acum, pentru prima oară inima îi transformă decizia într-o dilemă.

It’s a mad, mad world!

     Într-o lume cu o memorie așa scurtă, în care ziua de ieri pare de mult timp apusă, în care se consideră vechi ce a fost consumat acum o lună și antic ce ne-a plăcut acum un an, filmele alb-negru sunt un lux nemeritat. Scenariile spirituale, luptele verbale dintre personaje, ochii încețoșați de lacrimi ai actrițelor, efectele -de-a dreptul rizibile acum- care vor să sporească dramatismul unei povești de altfel bine scrise (în care moderația, nu violența dau tonul!) sunt amintiri de pe vremea bunicilor și străbunicilor. Deși internetul face orice informație accesibilă și cu un singur click avem acces la mii de episoade semnificative din istoria cinematografiei, ne mulțumim să mergem la cinema, să ne destindem, să oftăm fericiți că totul s-a încheiat cu bine și să o luăm de la capăt cu viața noastră. Weekendul viitor mergem iar la cinema, consumăm cele mai noi filme și ne adâncim în iluzia că din punct de vedere estetic, e plăcut ce e proaspăt – relaxat, inteligent, empatic, spectaculos vizual. Credința că orice altceva e plictisitor e un viciu periculos, rezultat al grabei, al indiferenței și al obișnuinței de a consuma rapid un produs, fără să construim cu el o relație. Cărțile se citesc în metrou, filmele se văd la cinema sau în tren, pe laptop, doar teatrul poate să își mai impună propriul mod de receptare (când intrii în sala de spectacol, ești nevoit să accepți formatul propus de actori, dar acum apariția teatrelor-restaurant ne obișnuiesc cu ideea că Radu Beligan ajută la digestie și Marius Manole face bine sănătății esofagului). Aste e o introducere lungă pentru o recenzie de film… dar altfel nu pot începe să vorbesc despre un film alb-negru, de fapt o experiență atât de exotică pentru publicul secolului XXI. De ce merită să ne rupem o oră jumătate din timpul nostru să ne uităm ocazional la așa o antichitate? Ce are de oferit?

Cinematografie old-school

     Filmele din perioada celui de-al doilea război mondial erau fie alb-negru, fie color, mijloacele de producție erau foarte costisitoare și regizorii trebuiau să dea dovadă de o creativitate uimitoare pentru a da viață unor scene memorabile. Michael Powell și Emeric Pressburger și-au construit un nume în cinematografia britanică în anii ’40/’50 și acest nume a ajuns să însemne creativitate, colaborare și surpriză. Pelicula I know where I’m going se presupunea că va fi o simplă distracție, cu scenariul scris în aproximativ o săptămână, exploatând o veche iubire a regizorilor pentru peisajele scoțiene, arătând ascensiunea îngrijorătoare a unui nou tip de femeie – pragmatică, folosindu-și frumusețea în rațiuni economice, anticipând ce Madonna avea să ilustreze ca fiind material girl. Cu un scenariu de tipul boy meets girl and makes her stay, acest film e un conglomerat de elemente, făcut să acopere nu o poveste, ci o întreagă lume: castelele din Scoția, natura indiferentă la interesele meschine ale omului, blestemul mitic care atârnă asupra unei vechi familii, lanțurile unei iubiri trecute care țin să compromită o iubire nouă, cuvintele muzicale în galeză, maturitatea emoțională a unor oameni prinși între război și dragoste, gelozii refulate și… în cele din urmă un șoim dresat să vâneze vulpile mâncătoare de găini. Totul decurge natural, cu dialoguri pline de vervă, cu priviri intense și cu mici trucuri stilistice. Nu vreau să dau la iveală detaliile poveștii, e atât de simplu de urmărit, previzibilă, dar atât de bine filmată încât o veți descoperi cu plăcere pe cont propriu. Vreau doar să vă atrag atenția asupra unor scene subtile, de care vă puteți bucura dacă le savurați separat, rupte un pic din context.

Lucrurile mici care contează

     Filmul începe cu o forță narativă seducătoare: până să ajungă la vârsta actuală a protagonistei, un povestitor amabil îi urmărește câteva mici obsesii din copilărie. Ba că mergea mereu drept în față, ba că la 5-6 ani își dorea deja o pereche de dresuri și știa să facă diferența între mătase și material sintetic, ba că se întorcea de la școală cu trăsura lăptarului, toate aceste    micro-experiențe conducând la concluzia din titlu: femeia asta știe ce vrea! Titlul explicat din primele cadre, caracterizarea cvasi-directă a eroinei înainte ca ea să evolueze în poveste, crearea în rândul publicului a unei simpatii incipiente pentru Joan sunt strategii ingenioase, care fac filmul delectabil. Nu ratați discuția lui Joan cu tatăl ei, care aduce a taifas cochet cu un amant mai tomnatic, aici atitudinea actriței face totul  – detașarea cu care schimbă mesele, tonul expeditiv și conciliant, gesturile sigure și entuziasmul romantic care se pretinde în fața lumii ca fiind mulțumirea arogantă de după o afacere încheiată. Desigur, cam orice regizor vrea să-și mulțumească spectatorii, așa că nu lipsește o răfuială feminină, un cat fight ponderat (Catriona e o veche iubire pasageră a ofițerului din marină, de care se îndrăgoște Joan și de aici apar resentimente, regrete, gelozii și o ușoară competiție), totul e însă atât de bine camuflat și tocmai asta face scena mai interesant de privit… ghicești din priviri cine va renunța, cine ține morțiș să nu se despartă de iluzii și ambiții, dar nu poți prevedea relația dintre aceste femei. Martin Scorsese a lăudat îndelung acest film și cred că un alt spectator mulțumit ar fi fost și domnul Freud… visul lui Joan din tren este regizat într-o manieră comică irezistibilă încât tind să cred că până și marele psihanalist și-ar fi permis să râdă un pic de tot sistemul lui de conexiuni onirice. Roțile trenului par să ceară continuu bani, rochia de mireasă profetizează în tăcere cum va fi nunta, soțul capătă dimensiunile simbolice ale unei întregi fabrici și Joan primește acceptul fluierat al unei mașinării în locul tradiționalului sărut al mirelui.

     Imaginile din I know where I’m going sunt atât de meticulos gândite încât devine inutilă descompunerea lor. Ele derivă una din alta și descoperirea lanțului narativ oferă satisfacții mari privitorului atent. Tu vei vedea cuplul fericit din compartimentul vecin de la care pornește de fapt visul lui Joan? Vei trăi alături de ei furtuna pe mare, clătinându-te periculos spre valurile învolburate? Îți va sălta inima la scena finală a sărutului? Există un singur mod de a afla… fă-ți curaj și crede-mă pe cuvânt – black and white movies are the new black!

Sursă poster:
 https://en.wikipedia.org/wiki/I_Know_Where_I%27m_Going!#/media/File:I_know_where_im_going.jpg

Advertisements

One thought on ““I know where I’m going” review: când nimeni nu știa de Madonna

  1. Total de acord cu ce ai scris ultima oară. Eu sunt terminată dupa Hitchcock, spre exemplu, si după toate filmele care amintesc de stilul lui (M fiind primul care imi trece acum prin minte). Si…cred ca voi cauta sa vad filmul de fata. M-a convins textul tau. Sau mai bine zis…m-am lăsat absorbită de el (inimioară, inimioară)

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s