“Autoportretul unei fete cuminți” – mai bine nu!

Anul apariției: 2015
Regie și scenariu: Ana Lungu
Distribuție: Elena Popa, Emilian Oprea, Andrei Enache, Iris Spiridon
Notă: 1/10
Gen: film românesc (dramă)
Rezumat: Cristiana, o tânără doctorandă în inginerie seismică, duce o viață monotonă, în care nici măcar ea nu simte nevoia să se implice prea mult. La 30 de ani, încă mai are nevoie de susținerea financiară a părinților, își dorește cu ardoare un câine St. Bernard, vorbește cu prietenii ei despre frumusețe și se întâlnește ocazional cu profesorul coordonator ca să-l asculte perorând discursuri lungi despre măsurarea cutremurelor. Pare că începe să iubească… da, doar pare!

     Condiții modeste și-o antipoveste

     Când nu există suficiente fonduri sau când scenariul nu convinge prea multă lume, regizorii încearcă să-și mitizeze eforturile. Lipsa banilor devine subit blazonul artei înalte, actorii neprofesioniști susțin ambiția de a apropia filmul de realitate și un titlu mai obscur care se joacă cu un stereotip sensibil (ce e aia fată cuminte?) devine o reclamă pretențioasă, o formă vicleană fără prea mult fond. Pe mine m-a păcălit… o descriere succintă, un nume pe care îl bănuiam un pic ironic (dimpotrivă, mă așteptam să văd o femeie exhibiționistă, cu opinii puternice, mereu revoltată) și un afiș senzual, deși creat cu un vag sentiment de jenă (un bărbat în fundul gol, stând cu spatele la public, un pic într-o rână, parcă verificându-și profilul de Facebook sau ocupându-și mâinile cu un obiect de pe masă, într-o cameră luminată slab, cu cearșafuri mototolite în jur); am crezut că toate astea sunt semnalele unei povești triste despre curaj, iubire și prejudecăți. Mă așteptam la discuții în contradictoriu, dar le vedeam savuroase și susținute de argumente, mă așteptam la o protagonistă cu un anume fond de melancolie, dar o vedeam luptându-se să-l depășească sau acționând impulsiv și adâncindu-și rănile. Voiam să văd cum Cristiana se transformă cumva, în bine sau în rău, voiam să o surprind trăind cu intensitate… în loc de asta, aproape singură în sala de cinema, am observat-o făcând mai nimic. Filmul nu are niciun fel de acțiune, sunt episoade alese parcă la nimereală din viața cenușie a unei femei amorțite. Singurul gând la care reacționează, ridică vocea și capătă culoare în obraji este câinele de vis pe care vrea să și-l cumpere, un St. Bernard pe care îl percepe ca fiind cel mai frumos animal din câte există.

     La taifas

     Că tot veni vorba despre frumusețe… filmul insistă asupra acestui subiect și ține neapărat să arate care sunt atitudinile personajelor când vine vorba de aprecieri estetice. Păcat însă că nici Cristiana, nici bărbatul de care e îndrăgostită, nici grupul ei de prieteni nu s-au gândit prea mult ce cred de fapt. Un St. Bernard e frumos pentru că așa e el, vedetele de la TV sunt frumoase, dar sunt țoape, soția iubitului Cristianei e mai frumoasă decât Cristiana pentru că pare mai gagică, indiferent ce înseamnă asta. De altfel, fizicul e singurul criteriu pe care îl discută personajele și la un moment dat, roșcata aruncă un obiectiv vorbind cu speranța evitării unui conflict (dar cine poate deveni cu de la sine putere imaginea obiectivității?). Se încearcă o meditație ambiguă pe tema criteriilor estetice (sunt sau nu universal valabile? Un om care mi se pare frumos secolul ăsta mai e considerat frumos în următorul?). Orice ar fi, conversațiile se poartă într-o atmosferă de apatie, cu voci afectate și fără prea multe pretenții intelectuale. Dacă aceste dialoguri vă par schematice, stați să ajungeți la definiția prieteniei – dai ca să primești (sentință urmată rapid de amendamentul că în propoziția asta nu e vorba de nimic material). Un film în care să se discute mult și multe, în defavoarea acțiunii, mi se pare o inițiativă splendidă și aici se poate să fiu subiectivă: întotdeauna am crezut că limbajul dezvăluie sufletul oamenilor și în circumstanțele potrivite, creează intimitate. Pentru a obține însă acest efect, e nevoie de ceva mai mult decât de o intenție modestă, e nevoie de pasiune, de idei, de o anume deschidere de a asculta, de un pic de senzualitate. Nu vă amăgiți, nu le veți găsi în Autoportretul unei fete cuminți (dar dacă vă interesează peisajele frumoase de toamnă, scenele în care Cristiana se plimbă cu bicicleta prin parc sunt un refugiu vizual).   

     Sfârșitul nu-i aici!

     După o oră și un sfert în care am așteptat o poveste și după ce apare titlul filmului pe fundal negru, mă pregătesc să mă ridic de pe scaun și să merg acasă să scriu despre această experiență… dar stai un pic! a fost un truc postmodern sau ceva, urmează o altă discuție într-un grup mai mare de prieteni, un joc care alunecă spre o farsă amară și în mod neașteptat, prima luptă (deși înăbușită) a Cristianei de a-și exprima sentimentele reale. Apoi filmul se termină cu adevărat și în timp ce Ada Milea cântă despre fete ratate și despre ficiori cu tractor, mă gândesc că ultimele secvențe ar fi fost începutul unei povești nu neapărat captivante, dar cu oareșice potențial.

Sursă poster:
https://www.facebook.com/autoportretul?fref=ts

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s