De ce îmi plac minionii?

     Modele vin și trec, acum se poartă roșu, mâine galben-muștar, negru cică e pentru totdeauna; Crăciunul trecut cumpăram păpușele Hello Kitty sau umblam ahtiați după leneșul Garfield, anul ăsta ne amuzăm în compania minionilor. De data aceasta însă, am o intuiție – creaturile galbene și servile nu se vor lăsa prea ușor uitate! După ce și-au făcut debutul în Despicable me, după ce au câștigat atenția tuturor printr-un film dedicat special nevoilor și aventurilor lor (Minions), aceste animăluțe-chestiuțe-pastiluțe și-au construit o lume… independentă, fascinant de sudată și adaptată atât de bine nevoilor noastre încât riscă să devină indispensabili. Deja există rafturi speciale în supermarket-uri de unde se pot achiziționa caiete, figurine, brelocuri, căni, coifuri și alte obiecte minionizate, oriunde ai merge să te relaxezi la munte, tarabele de artizani te ispitesc cu câte un minion, copiii insistă să li se cumpere happy-meal cu minionași din toate epocile istorice și suferă amarnic dacă nu și-au completat colecția (atenție! Nu ratați rusul în uniformă!). Vă provoc ca în mulțimea covârșitoare de griji, întrebări și responsabilități cu care vă confruntați zilnic să mai adăugați o dilemă – de ce îi iubim iremediabil? De unde vin și ce fac din noi?

1.Sunt galbeni și uniți!

     Primul impact este o mulțime de căpșoare galbene care se uită hipnotizată la un potențial stăpân. Deși creați pentru a sluji, minionii nu își urăsc statutul, ci dimpotrivă, cred într-atât de intens în natura lor de secunzi încât fac din asta un motiv de sărbătoare. Nu au ambiții sau invidii, nu se dedau unor farse prea amare, nu caută să-și tragă stăpânul pe sfoară sau să-i ia locul și în această detașare copilărească, minionii ajung din când în când la rezultate catastrofale… nu de puține ori s-a întâmplat ca stăpânul să nu le supraviețuiască. Tocmai de aceea profilul ideal de boss minionesc este un răufăcător: antrenat în răutăți de tot felul (voluntare sau derivate din prostie), el știe cum să controleze devotamentul unor slujitori zăpăciți. Bine ghidați, minionii sunt în stare de sacrificii uriașe și mai mult decât atât, nu țin neapărat să fie vedete. Nu sunt creaturi conduse de instincte egoiste, nu vor să fie în centrul atenției, nu se plictisesc niciodată și au talentul de a se înțelege din câteva cuvinte. Între ei nu există rușine sau resentimente, toată lumea se cunoaște cu toată lumea, se strigă pe numele mic (de parcă ar fi un micro-popor de americani pașnici, ici un Bob, colo un Kevin) și își transmit fericirea de parcă ar fi o epidemie. Minionii au memorie scurtă, își uită dramele cât ai clipi, rezolvă toate crizele cu indiferența generoasă a unui copil lipsit de simțul proprietății și sunt mânați de un unic principiu – orice minion contează!

2. Miopi sau nu, poartă ochelari!

     Sunt două tipuri de minioni în lumea asta largă: cei cu un ochi și norocoșii cu doi. Protejați de ochelari, minionii par un pic miopi, dar complet detașați de această diferență. Nu există caste sau ierarhii în funcție de acest criteriu arbitrar… o iau ca pe o trăsătură oarecare, poate un mod de a-și reține mai ușor numele unul altuia. Minionii nu sunt rasiști, șantajiști sau cât de cât, filosofi. Ei de obicei nu plâng după ce nu au și își concentrează toate eforturile spre îndeplinirea a două vise mărețe: să se distreze cât e ziua de lungă și să-și integreze stăpânul în joaca lor. Singurul moment dramatic în istoria civilizației lor a fost găsirea unui om care să-i adopte și să le exploateze potențialul. Amenințați de depresie și auto-degradare ca o mulțime pasivă care se stinge treptat dacă nu i se spune ce să facă, minionii au avut nevoie de un șef interimar și acesta a fost întreprinzătorul… Kevin, singurul minion care și-a depășit condiția și la un moment dat… dimensiunile, contrazicându-și prefixul (în filmul Minions părea că mini- devenise la un moment dat o amintire cu aer sarcastic)!

3.Întotdeauna în uniformă!

     Dacă pentru ei a sluji un stăpân înseamnă de fapt a face întreaga lume un teren de joacă, nu e foarte dificil pentru minioni să facă din muncă o plăcere. Cu un simț al datoriei foarte dezvoltat, se vor prezenta întotdeauna în salopetă albastră, respectând dress code-ul postului. Ținută inspirată de britanici, culeasă de pe sârmele unor englezi anonimi, această uniformă atipică (făcută toată din blug) funcționează ca un soi de jurământ al onoarei… o dată minion, pe veci minion! Lejeră, răcoroasă, asortată la pielea pârjolită a purtătorului, salopeta sugerează disponibilitatea de a încerca un joc nou, de a da peste cap viața oricui îndrăznește să se apropie și de a servi, de multe ori pe dos, interesele stăpânului ales. Pasiunea pentru misiunea lor îi face adorabili… presupuși servitori ai Răului, minionii sunt un pic absurzi, un pic prea naivi, capabili de iubire și nu ai spune că în suflețelul lor mic (unii de pe la noi ar putea jura că este modelat din mămăligă) încape atâta bunătate spontană. Totodată, sunt motivați de o admirație profundă pentru tot ce e viclean, ingenios și rău-intenționat… iar acest contrast le dă o aură rizibilă de bad guys.

4.Vorbesc pe limba lor!

     Devin din ce în ce mai simpatici pe măsură ce îi cunoști. Ascultă-le un pic trăncăneala voioasă… e un cocktail de franceză, spaniolă, engleză, italiană și se zvonește că ar cunoaște și un pic de japoneză. Pierre Coffin, mintea din spatele minionilor, declară că vocabularul în care se exprimă aceste creaturi curioase este unul intenționat strident, făcut pe măsura minților lor pestrițe. Cu tonalități pițigăiate, cu un tempo rapid și aproape înecându-și propozițiile în hohote de râs, minionii mai mult ciripesc și totuși, reușesc să comunice atât de multe (ce-i drept, în mare parte, doar emoții). E ca și cum ai vedea vechiul vis Esperanto renăscând – o limbă alimentată din toate celelalte, făcându-și loc pe marile ecrane, susținută de o poveste bună, vorbită de o întreagă armată de creaturi subterane insuportabil de adorabile.

5.Caută un loc sub soare…

     Deși născuți pentru a cuceri inimi, minionii nu își permit să fie niciodată prea mulțumiți de sine. Nu mă înțelegeți greșit, nu se trezesc dimineața punându-și întrebarea A fi sau a nu fi?, dar îi macină o intuiție sumbră – nu au un loc aparte în istoria umanității, cu alte cuvinte destinul lor întreg e o serie de intersecții vagi, o narațiune povestită în șoaptă lângă trâmbițele victoriilor civilizației omenești. Astfel, dinozaurii îi iau în râs (săracul T-Rex regretă acum că i-a subestimat!), egiptenii îi ostracizează după ce minionii le-au mutat piramida din loc, Dracula îi evită pentru că din cauza lor s-a ales cu arsuri solare grave și Beatleșii îi calcă în picioare pe legendara stradă Abbey Road.

     Cu toate astea, tonici ca de obicei, minionii râd cât îi țin plămânii, fac piruete și pornesc cârduri-cârduri în căutarea fericirii. Până acum, numele acesteia s-a dovedit a fi Gru, dar pe măsură ce le crește popularitatea, s-ar putea să primească oferte din ce în ce mai avantajoase… eu mi-aș angaja un batalion de minioni ca să mă trezească, hrănească, machieze și amuze în fiecare dimineață. Vă dau un pont: sunt ușor de mituit dacă le arăți că dispui de cantități generoase de banane. Dar până reușesc să pun la cale o strategie prin care să-i conving să mă viziteze… ce să vă mai spun? POOPAYE! (în traducere liberă din minioneză în română… peee cuuuurââând!).

Sursă imagine:http://www.mobogenie.com/collections/minions-1292.html

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s