“Macbeth” – Shakespeare și-o cameră de filmat

Anul apariției: 2015
Regie: Justin Kurzel
Scenariu: adaptare după tragedia “Macbeth” de William Shakespeare
Distribuție: Michael Fassbender, Marion Cottillard, Paddy Considine, Sean Harris, Elizabeth Debicki, Jack Reynor
Notă: 10/10
Gen: British drama film
Buget: 15-20 milioane de dolari
Rezumat: În Scoția, în Evul Mediu, e război civil. Bravul soldat Macbeth luptă de partea regelui și printre valuri de sânge, I se pare că vede trei vrăjitoare. Stihiile îi vestesc gloria și îl amăgesc că va primi titlul de Thane of Cawdor, iar după puțin îi promit că va deveni rege. Îmbătat de aceste preziceri, Macbeth își face drum până la tron, însetat de putere și împins de la spate de lady Macbeth, soție crudă, de o senzualitate funestă. Colțul remușcărilor, vicleniile profeției, un succesor care așteaptă din umbră, halucinațiile bruște… toate transformă destinul lui Macbeth într-o anticipare dureroasă a prăbușirii.

Shakespeare pentru timpuri noi

     E dificil să mergem la cinema ca să vedem Shakespeare. Ne-am obișnuit ca tot ce miroase a high-culture să fie pretențios, teatral și în fine… plicticos. Am uitat însă că mai sunt și oameni care înțeleg esența artelor: aceea de a amplifica viața, de a-i da un sens și de a arăta cum pot fi trăite mai intens emoții general-umane. Astfel, regizorul australian Justin Kurzel, încă la începutul carierei, îndrăznește să ia un text canonic și să-l transforme într-un film… visceral, așa cum singur declară că a intenționat. La conferința de presă de la Cannes, a spus că între noi și piesele lui Shakespeare există o distanță, o imposibilitate de relaționare cu personajele, o barieră în calea empatiei, cel mai probabil din cauza limbajului de epocă. De aceea, deși păstrează pe alocuri versurile originale (scena pumanului și confesiunea sound and fury), echipa de scenariști adaptează replicile astfel încât să fie un dozaj echilibrat de poezie și fluiditate.

2015.macbeth-razboinic

Milady, what have you said?

     În primele 10 minute, îți ia ceva timp să te adaptezi cu ritmul… e alert, e dens, se vorbește mult, frazele suferă inversiuni și nobilii se exprimă pe ocolite, dar impactul vizual e suficient de convingător ca să te împingă să faci un efort ca să intrii în atmosferă. Peisajele scoțiene sunt fabuloase, culorile … când puternice, când un pic șterse, amenințătoare, mereu e ceață și frig, ca și cum sufletele tuturor sunt amorțite. Subtitrările românești sunt un pic stângace, ar fi fost indicat să aleagă o traducere bună din Shakespeare și să îmbine limbajul traducătorului cu un limbaj colocvial, accesibil. În schimb, vezi câteva combinații ciudate și o exprimare greoaie, ca și cum oamenii din spate s-ar fi străduit prea mult să transpună în română rezolvarea stilistică a  grupului de scenariști angajați de Kurzel, dar avem propriile variante, îl avem pe Ion Vinea, de pildă…

2015.macbeth-marion in doliu

Azi Macbeth, mâine Steve Jobs

     Michael Fassbender e genial… are carismă, fața lui e un spectacol dinamic de emoții și atitudinea sa e una încrâncenată, amenință din priviri, își strânge buzele ca pentru a tăinui o ambiție nouă și înjunghie cu furia omului hotărât, care își percepe conștiința morală ca pe o slăbiciune. Deși personajele lui Shakespeare sunt intimidante căci ele concentrează tot ce e profund uman (în sufletul lor întâlnindu-se extreme – înaltul și meschinul), actorii le-au transpus organic. Monologurile sunt recitate cu ochii la public, exact ca la teatru, dar există o spontaneitate aparte, o energie vulcanică, astfel reușind să trăiești iluzia că asiști pentru prima oară la nașterea acestor cuvinte. Marion Cottillard s-a declarat înspăimântată de acest rol – nu numai că e vorba de lady Macbeth, dar și de accentul scoțian impus de personaj. Oricum, așa cum observă Justin Kurzel, spre deosebire de alte adaptări, unde regina cedează psihic și cade pradă crizelor de isterie, Marion reușește să-I redea demnitatea acestei figuri feminine… lady Macbeth-Cottilard urzește planuri cu o mină glacială, se bucură reținut, șantajează în șoaptă și suferă în tăcere. Moartea ei e discretă, influența sa… copleșitoare. Regizorul a reușit să-I surprindă duplicitatea- frumusețea fragilă și cruzimea înfiorătoare (vezi scenele din biserică sau momentul când anulează banchetul). Totul e calculat la milimetru, fiecare detaliu adaugă tensiune poveștii…

2015.macbeth-cuplu

Ce mai așteptați?

     Macbeth încoronat, identificând prezentul cu fanteziile auguste pe care le întreținea pe când regele Duncan încă trăia; lacrima ce se scurge brusc pe obrazul lui când își privește regina; intimitatea violentă dintre ei; suspiciunea disperată cu care privește trio-ul vrăjitoarelor; băiatul soldat care țipă (…mut, căci regizorul taie sunetul) pe câmpul de luptă și sabia fluturată naiv de un copil cu viitor mare… astea sunt cadre fabricate cu sensibilitate, filmate cu precizie și plasate strategic astfel încât să transforme piesa lui Shakespeare într-o experiență memorabilă. Acum mi-a venit cheful să mă întorc la textul original… și la filmul lui Orson Welles (1948) și la acela al lui Roman Polanski (1971) și dacă mă simt pe val, poate încerc versiunea niponă în stil Kurosawa, “Throne of Blood” (1957). Până una alta, luați-vă inima în dinți și mergeți la cinema, nu dați banii pe un horror de duzină, ci lasați-vă înfiorați de vertijul Shakespeare. Eu una am ieșit din sală transfigurată, ca și cum aș fi intrat iremediabil în altă lume, pe cât de violentă, pe atât de sublimă.

Sursă imagini: http://www.cinemagia.ro/filme/macbeth-591200/imagini/1906053/#gallery

Advertisements

2 thoughts on ““Macbeth” – Shakespeare și-o cameră de filmat

  1. Am văzut şi eu filmul, mi s-a părut pe cât de bun pe atât de “problematic”. Mai întâi câteva observaţii punctuale. Impresia mea a fost că cam tot ce spun actorii e textul lui Shakespeare, scenariştii având intervenţii minimale, dar e posibil să mă înşel. De asemenea, e posibil ca subtitrările să fie de fapt preluate dintr-o traducere deja existentă în limba română.

    Acum în ceea ce priveşte filmul. M-aş bucura foarte mult dacă ai face referire la câteva dintre aspectele pe care urmează să le enumăr, cine ştie, poate faci o parte a doua a recenziei.

    Aduci în discuţie problema distanţei dintre Shakespeare şi publicul consumator de pop culture şi mainstream cinema astăzi şi că percepţia e că Shakespeare nu e fun. Mi-ar plăcea dacă te-ai apleca mai mult asupra felului cum filmul îl face pe Shakespeare să fie digerabil pentru publicul de film contemporan. Generic, filmul se încadrează în historical fiction/historical drama. Avem în spate o serie de filme care ne formează un orizont al aşteptărilor în baza căruia evaluăm filmele de acest gen: Braveheart, Arthur, 300, 300: Rise of an Empire, sau serialele Vikings, Game of Thrones, etc. Cum se raportează Macbeth la această tradiţie? Cum diferă şi de ce? Vorbim de raţiuni estetice sau de limite financiare?

    Apoi mai e o problemă ce ţine de relaţia dintre film şi piesa de teatru. Fiind o adaptare fidelă, filmul preia toate convenţiile narative ale teatrului de la sfârşit de secol XVI început de secol XVII. Nu crezi că e cam greu pentru publicul contemporan să înţeleagă povestea astfel? Şi dacă da, de ce au ţinut regizorul şi scenaristul să respecte cu fidelitate piesa de teatru?

    Ceea ce mă duce la următoarea întrebare. O adaptare, ca orice traducere, oricât de fidelă originalului s-ar dori, presupune o serie de schimbări. Adaptarea lasă ceva din text în urmă, dar şi adaugă ceva nou. Cum schimbă procesul de adaptare povestea din piesa lui Shakespeare? Cât de fidelă e de fapt adaptarea?

    Nu în ultimul rând, filmul are şi o parte “documentaristică”. Ne arată obiceiuri şi tradiţii legate de înmormântări, încoronări, ne arată costumaţii etc. Sunt aceste elemente în conformitate cu epoca descrisă? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce?

    Sper să ai timp să te ocupi de aceste întrebări. Aştept cu nerăbdare un răspuns. Tu scrii foarte mişto, deşi încă puţin cam elevat, dar cred că într-o recenzie, care desigur nu e un eseu academic, trebuie să ai şi puţină substanţă critică. Evident că nu o faci cu concepte de film studies, dar e de dorit ca recenzorul să ştie câte ceva despre film şi din critica de film ca să poată emite nişte opinii avizate şi chiar să aibă autoritate. Adică eu, neavizatul, când citesc să fiu convins că ăla care a scris ştie despre ce vorbeşte. Că altfel, la persuasiune, stai bine, ştii să redai faptul că ţi-a plăcut şi asta, da, poate convinge lumea că merită văzut.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s