Summer, let’s rock on!

     După licență, după înscrierea la master și după mahmureala ce se cuvine atunci când te vezi absolvent, e vremea să-ți pui bocancii de rockereală și să îți alegi meticulos concertele la care să dai din cap. Recent am bifat trei astfel de evenimente, fiecare cu magia sa, cu altfel de tonuri și cu atmosfere/alternosfere amețitoare. De aceea m-am hotărât să scriu o cronică-melanj, cu impresii culese de pe ici, pe colo, cu poze strecurate printre rânduri și cu o discretă urare pentru cei care au plecat acum spre Electric Castle – Distracție plăcută, rock the night!

Queen: 21 iunie, Piața Constituției  

by © Ciprian Vlăduț - www.cipane.com
Foto: Ciprian Vlăduț

     Completare necesară: + Adam Lambert! Acest detaliu a născut ceva disensiuni în public, unii strigau Queen, alții Brian, alții (mai degrabă altele, în mare adolescente cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani) … Adam. Firește că primele două tabere au început să țipe mai tare și să arunce priviri veninoase înspre fete. A fost amuzant să privesc lupii bătrâni și fanii înfocați protejând onoarea clasicilor (mai ales că empatizam complet cu ei) și pe deasupra, acest acces de intoleranță a făcut așteptarea un pic mai ușoară. M-a bătut soarele în cap de la 16:00 până la 20:00, m-am fâțâit un pic pe muzica celor de Grimus (solistul prietenos ca de obicei, sărind gardul și dansând cu publicul), apoi m-am uitat cu precauție în jur, cântărind în minte dacă a mă duce după o sticlă cu apă mă va costa un jeton și locul meu bun din rândul al doilea. Până mi-am făcut eu calculele, mulțimea s-a electrizat, plutea un suspans de ăla apăsător, cortina se mișca un pic, simțeai că în spate se pregătesc instrumentele și 60 de minute, fiecare a propus un alt setlist. Până la urmă, la 21:05, Adam ne-a privit pe toți prin niște ochelari futuriști și a început să cânte dumnezeiește. Tot trăgeam cu ochiul la Brian și speram să îi fie rezervat un moment al lui… ceea ce s-a și întâmplat, când a cântat acustic “Love of my life”. Amintirea lui Freddie Mercury, vocea chitaristului, acordurile triste, refrenul impetuos… totul a contribuit la microcascada de pe obrajii mei, nu puteam să mă opresc și îmi doream ca melodia să nu se mai sfârșească niciodată (ca un video Youtube de-ăla obsesiv, de-ți rulează timp de 10 ore aceeași melodie fără să mai fie nevoie să dai replay). Adam a făcut tranziția între momente foarte bine, a vorbit cu publicul, a tachinat fetele, a simulat singurătatea (întrebând jucăuș lumea Will you help me find someone to love?) și a vorbit de Freddie Mercury cu reverență. Concertul a fost cu totul special, s-au lăsat mult așteptați, dar două ore au transportat mulțimea înapoi în trecut, trecutul ăla cu Freddie și cu “Bohemian Rhapsody”, ce numim astăzi oldies, but goldies. Am păstrat brățara la mână vreo două săptămâni jumate, până s-a ros, pur și simplu simțeam nevoia să păstrez acest moment foarte aproape de mine, în inimă, dar și pe încheietură.

queen 2016 2.jpg
Foto: Ciprian Vlăduț

Shine: 1-2 iulie, Arenele Romane   

shine2.jpg
Foto: Vlad Ionuț Pîrîu

După ce am intrat oficial în vacanță, am dat-o pe rock românesc. Mi-am pregătit fusta de festival (că orice fată care se respectă are una… vezi Adriana Șandru și Ana-Maria Gheorghe) și am alergat la Arene. Fiind vară, am văzut pentru prima oară spațiul ăsta descoperit și efectul a fost… wow! Un furnicar de oameni, alergând după bere, hotdogi, un loc comod de fumat sau un colțișor cât mai aproape de scenă! După ce am respirat adânc până la 3, m-am strecurat și am lăsat chitara electrică să-și facă treaba… întotdeauna când merg la un concert rock, intru într-o ușoară stare de euforie imediat ce aud chitara electrică și toboșarul bătând măsura din bețe, am uitat de toate și am pierdut complet controlul asupra picioarelor. În prima zi, m-au impresionat mult Coma și Alternosfera.

     Ca de obicei, Coma și-a păstrat momentele emblematice: un mic pogo și un moment mai solemn, când toți ne-am așezat pe vine (ca pentru pasul piticului, așa ca la orele de sport) și apoi am izbucnit într-un salt colectiv. Desigur, la final au cântat tradiționala “Cântă-mi povestea” și solistul a transmis un mesaj care încă îmi răsună în urechi. Îl citez aici cu aproximație: “Muzica noastră e despre emoțiile voastre, despre greșelile pe care le faceți, fiți oameni, trăiți intens, faceți alegeri bune pentru voi înșivă!”.

     Alternosfera nu m-a surprins cu nimic nou, cam același setlist, “Columb” la final, dar poate nu i-am ascultat eu live de prea multe ori și n-am avut timp să mă plictisesc. Mi-au plăcut foarte mult… energia lor, versurile, atmosfera din public (unde mai pui că aveam și o creață de-a 8-a lângă mine pe care am antrenat-o la română un an întreg și cu care sărbătoream rezultatul de la Evaluare pe ritmurile “Poștașului”).

     După ce mi-am lipit stickerul Shine pe laptop, a doua zi am pornit-o iar spre Arene, de data aceasta pentru Firma și pentru Robin and the Backstabbers. Până una alta, a cântat Mihail… hm, l-am simțit cam timorat și chiar tensionat în fața unui public atât de atent. Când a făcut imprudența să spună un “care” aiurea, toată lumea a țipat la unison “pe care”, el a roșit, a zâmbit stângaci și s-a corectat, iar la următoarea frază similară, s-a exprimat bine. Un om care învață repede! Oricum toată lumea l-a iertat la final pentru că s-a dovedit foarte receptiv în a face selfiuri cu doritorii și doritoarele. Solistul de la Firma a venit într-o ținută cu accente militare, trupa a făcut un aranjament un pic diferit pentru majoritatea melodiilor lor… mai electrice, mai dancey, dar parcă s-a pierdut ceva din teatralitatea aia savuroasă pe care o apreciez eu la ei. Au cântat versurile mai rapid, s-a dansat mai cu spor, dar cel puțin pentru mine, emoțiile s-au mai diminuat. Robin and the Backstabbers s-au dezlănțuit cu totul pe scenă… au cântat până la epuizare, Vladimir a urcat pe unul dintre stâlpi ca să salute publicul, a scuturat energic din tamburină și și-a fluturat ex-pletele în vântul de seară (da, s-a tuns și e mai frumos ca niciodată). Mi-a părut rău că nu au inclus în setlistul lor și melodia “Când te-am cunoscut Cristina” (mai ales că acum au videoclip nou marca Animest) și când m-am retras puțin în tribune, în spate de tot, dar la mare înălțime, m-am amuzat văzându-l pe Andrei (Fântână) dansând… jur că semăna cu un spiriduș, poate chiar cu Puck. Am plecat către casă cu o oboseală plăcută și cu multe vise de rockstar, desigur că am reînceput să ascult “Vânătoare regală” de 232436997 de ori pe zi până când m-am săturat iar de ea și am dat-o pe “Închisoarea Albă”.

shne3.jpg
Foto: Aiordăchioaei Timotei Alexandru

 

AC/DC Tribute: 8 iulie, Arenele Romane     

acdc tribute
Foto: Dimitrie Postelnicu

     Acest din urmă concert e cu emoții mixte… m-am bucurat foarte tare că am primit invitație pe când eram încă la Shine (conform zicalei că un bine nu vine niciodată singur, ok, ok, am adaptat proverbul un pic!). I-am ascultat pe A. Coiotu și pe Cristi Hrubaru cu inima pulsând de fericire, interpretarea lor semăna atât de mult cu originalul… dar trupa The R.O.C.K a făcut din iluzie un truc magic – îmbrăcați exact ca în videoclipurile AC/DC, cu aceleași mișcări, cu aceleași inflexiuni în voce, cu același stil de a anima mulțimea (repetând insinuant între piese who is ready for some dirty dirty beats?) și mai toate privirile se învârteau în jurul chitaristului rus, Nik Baydin. Îmbrăcat în velur purpuriu, cu ciorapi albi de școlărel, cu o cravată fancy, dansa și cânta ca o minge de foc, iar atmosfera devenise atât de fierbinte încât a alunecat ușor spre un număr de striptease… îndrăzneț, dar nu într-atât încât să devină neapărat vulgar.

     Duminică însă, cu o limonadă în față, gândindu-mă la agitația asta colorată din ultimele săptămâni, am văzut știrea fatală – Nik Baydin a murit în urma prăbușirii unui paramotor în lacul din Parcul Comana. Am avut aceeași tresărire ca după Colectiv, aceeași teamă de moarte, sentiment care pe mine nu mă vizitează mai deloc. Nu mi-a venit să cred că atâta vitalitate se poate stinge într-o clipită… am rămas șocată, de-a dreptul prostită de cât de ușor trece un om de la ființă la neființă. Mi-a rămas un gust tare amar căci tocmai pe el îl reținusem în culorile cele mai pestrițe în urma acestui concert și acum am o senzație ciudată de pierdere irevocabilă, da, cred că se poate întâmpla să ai această nostalgie și pentru un străin, dar cum muzica unește oamenii, trăisem două zile cu iluzia că Nik Baydin e de acum înainte o figură familiară în cercul de staruri rock din inima mea, o figură aproape de mine, pe care s-o pot revedea în curând la următorul concert.

acdc tribute1
Foto: Dimitrie Postelnicu

     Acum sunt un pic debusolată și aștept concertul celor de la Scorpions… bătrâneii care sărbătoresc 50 de ani de existență. Ne vedem acolo, sigur o să așteptăm până ni se lungesc urechile, dar pentru a țipa refrenul de la “You and I” merită (sper să fie în setlist).

Sursă poză de fundal:
http://www.iconcert.ro/poze-shine-festival-2016-arenele-romane-bucuresti.html   

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s