“Suicide Squad” – să înceapă nebunia!

Anul apariției: 2016
Regie și scenariu: David Ayer
Distribuție: Will Smith, Jared Leto, Margot Robbie, Joel Kinnaman, Viola Davis, Jai Courtney, Jay Hernandez, Adewale Akinnuoye Agbaje, Cara Delevingne, Karen Fukuhara
Notă: 7/10
Gen: American superhero film (DC)
Rezumat: Un grup de șase sociopați cu superputeri sunt selectați de Forțele Armate SUA pentru a lupta împotriva noilor răufăcători care amenință siguranța statului. Eliberată temporar din închisoare, amenințată cu moartea în cazul în care dezertează, trupa de șoc – Suicide Squad- e programată să ucidă teroriști, dar lucrurile degenerează rapid, iar dușmanul capătă o față nouă – în loc de bombe și Islam, pericolul vine de la o vrăjitoare malefică, arzând de nerăbdare să-și recapete inima din geanta agentului Amanda Waller. De aici începe coșmarul!

suicide-squad1 echipa
Trupa de șoc!

     Deși nu prea urmăresc filme cu supereroi și mă țin la o distanță respectuoasă față de acestea din cauza unor prejudecăți pe care mi le-am format în pripă, trailerul “Suicide Squad”  m-a sedus. Am așteptat cu nerăbdare să merg la cinema, iar motivația principală a fost Harley Quinn – știu, știu, cred că am căzut pradă multor clișee, dar aura ei de bad girl inspira atâta putere, atâta feminitate dezlănțuită… unde mai puneți că am intuit în personajul ăsta o fragilitate insinuantă, care amenința să devină la nevoie o armă fatală. Nu cunosc toată povestea Superman-Batman, nu citesc benzi desenate (din neglijență, nu din convingere), nu sunt fan de-ăla serios și responsabil, dar pentru prima oară am simțit o atracție irezistibilă pentru un personaj DC – costum sexy, agilitate, ochi mari, identitate dublă, o aroganță de hell on heels, Dumnezeule, nu puteam rata așa ceva.

Controverse de tot felul

     Înainte să văd “Suicide Squad”, am auzit o grămadă de opinii – ba că în America a început măcelul între fani și critici (de parcă ar fi două tabere compacte…) , ba că e un film ratat, făcut special pentru box office, ba că e implauzibil, dar n-am auzit pe nimeni criticând-o pe Margot Robbie. Deși e o actriță relativ nouă, vizibilă din 2013, ea emană o senzualitate intoxicantă, hipnotică aș putea zice și de fiecare dată când o văd, îmi răsună în minte melodia lui MJ, “Dangerous”. Carisma ei s-a transferat firesc asupra lui Harley Quinn și pe toată durata filmului, personajul are o atitudine naivă și totuși, cheeky, glumeață spre impertinentă, cu câteva inserții sentimentale, topită după Joker, cu un trecut prezentat publicului în mare grabă (la început, Harleen Quinzel, psihiatru într-o închisoare de stat, sedusă de condamnatul pe care îl consilia). Totuși, un personaj cu un potențial de atracție atât de mare eșuează pe ecran – e plăcută, e efervescentă, e cray cray (și azi e la mare modă să fii psycho!), dar nu are profunzime, firele narative pe care încearcă să le strecoare regizorul în speranța că va face din Harley o personalitate misterioasă sunt foarte stângaci mânuite.

suicide-squad-harley iconic.jpg
Funny face, funny games!

     Cum de se îndrăgostește de Joker? Asta  n-am înțeles, clar n-are cum să fie dragoste la prima vedere pentru că zâmbetul lui reușește cel mult să-ți dea fiori pe șira spinării, atunci de ce n-am văzut chimia aia, dialogurile subtile, aluziile care fac inima oricărei eroine să se înfioare? Cred că ar fi fost nevoie, cel puțin la început, de câteva scene tensionate, în care Harleen și Joker să se apropie, în care răufăcătorul să joace dublu, să pretindă că e bun, dar neînțeles sau că răul e singura soluție posibilă într-o lume crudă… nu știu, ceva similar, care să o fascineze pe Harleen astfel încât să-I cedeze treptat, după câteva dileme interioare… așa, am văzut în schimb, un psihiatru sexy obosit să mai trateze boli cărora de fapt începe să le cedeze. Totul se petrece prea rapid, implauzibil.

suicide-squad-harleen si joker.jpg
Be my puddin’! Please…

Tras de păr – în două culori, în două direcții

     Nici restul personajelor nu se descurcă mai bine. Poate pentru că sunt unite împotriva unui dușman absurd, parcă luat din “The Last Witch Hunter” (inamic eliberat de fapt din închisoare pentru a face parte din echipa de sociopați salvatori, dar câștigându-și repede independența). În orice caz, nu înțelegi care era dușmanul inițial cu care trebuia echipa să lupte…teroriștii? Cum de teroriștii ăștia sunt muți și cuminți pe tot parcursul fimului? În orice caz, Suicide Squad se dovedește o gașcă simpatică cu o colecție de povești superficiale – destinul fiecărui membru e presărat de obstacole, de greșeli și de dorințe neîmplinite, sunt “umani”, imperfecți și inspiră empatie, dar nu au complexitate. Deadshot ar face totul pentru fiica lui, dar niciodată fosta soție nu intră în discuție, parcă n-ar exista niciun conflict psihologic existent într-o situație de genu’ – fata știe exact ce părinte să favorizeze, iar pentru criminal fosta soție e ca și moartă, negândindu-se niciodată la ea (hm!). Digger e un hoț viclean, crud, alunecos, în vocabularul căruia nu există cuvântul “devotament”, nu are o istorie bine conturată în spate, dar e cu ochii în patru după un obiect nou de furat sau după o cale de evadare din mâinile forțelor militare americane. El Diablo vrea să se dea pe calea dreptății, e un pic budist în pasivitatea lui, dar și când se enervează… să te ții! A distrus tot ce iubea, iar acum e zen/feng shui/deprimat și repede scos din schema epică. E un personaj promițător omorât din fașă. Killer Croc mi-a adus aminte de “Cei patru fantastici”, așa cum îl știam eu când eram mică și râdeam de mă prăpădeam când The Thing bea ceaiul englezește, cu degetul mic ridicat. Iarăși… un personaj fără trecut, blank, dar spiritual (întreținând de exemplu iluzia că e frumos!). Regizorul încearcă să facă din fiecăre personaj o probă de before/after, cu speranța că așa devin mai interesante, supuse unei transformări dramatice, cu o decizie majoră în spate și cu povara unor consecințe neprevăzute. Efectul real – niște stereotipii îmbrăcate frumos, scufundate într-o atmosferă amicală, animate de scenele de luptă. Nu mergeți pentru poveste, ci pentru senzația aia derutantă pe care o trăiți când vedeți că binele și răul se amestecă, atmosfera aia de badass… gone good.

suicide-squad-simboluri.jpg
Beware!

Harley mood on…

     Unii se grăbesc să propună ghiduri practice și de bon ton despre cum să fii fan Harley. Nu e bine să o fi văzut prima oară în “Suicide Squad” că înseamnă că ești un ignorant în materie de DC. Nu e bine să o placi pentru că e nebună – așa perpetuezi mania bolnăvicioasă din societatea de azi, care face din bolile psihice un accesoriu cool. Nu e bine să te îmbraci ca ea la o petrecere tematică – ești un clișeu umblător. Eu una mă bucur că am descoperit-o și în dorința de a găsi același personaj dezvoltat cu mai mult talent, am intrat pentru prima oară pe un site de benzi desenate și am citit un număr oarecare, ciudat și fără un fir epic stabil, dar interesant de metaliterar (răsfoiți-l aici). Practic, Harley ia mai multe înfățișări, păstrează însă de fiecare dată câteva elemente iconice, trece prin câteva nuclee narative tipice și încearcă să-și găsească artistul preferat – e cazul ăla savuros când personajul își alege creatorul pentru că deja și-a dezvoltat propriile standarde. Asta chiar mi-a deschis apetitul pentru benzi desenate…

PS: Cei care mă cunosc măcar un pic, știu că e peste puterea mea să mă abțin să postez această fotografie. Nu are legătură directă cu filmul, dar aprinde ceva în mine. 🙂

suicide-squad-harley pe motor.jpg
De două ori Harley!

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s